O poetă a melancoliei

Există o anumită filozofie în viața mea, una care nu se scrie în principii, ci se respiră în pauzele dintre gânduri, acolo unde tăcerea devine adevăr.

Un monolog interior al tristeții mele, care nu vorbește cu glas, ci cu ecouri, umblând prin mine ca o cameră goală în care fiecare gând se întoarce mai singur decât a plecat.

În acest moment, stând la o cafenea, îmi aprind o țigară cu lumina tristeții mele, iar fumul urcă încet, ca o rugăciune uitată, dizolvându-se în aerul cald al serii.

Sunt o poetă care vede fiecare fericire ca o cheie a melancoliei, deschizând uși pe care lumina nu le poate închide înapoi, unde amintirile se adună ca umbrele după amiază.